blogul învăţătorului Costache Caragaţă

învăţătorul vrâncean Costache Caragaţă este unul dintre miile de români care au pătimit în închisorile comuniste. Această pagină reproduce memoriile sale, alături de care sunt adăugate poezii memorate în închisoare, impresii ale celor care l-au cunoscut, fotografii, articole din presă, reportaje.

7 ianuarie 2013

Costache Caragaţă - Mărturii din închisorile comuniste


Într-un interviu acordat unei televiziuni locale din Focşani în anii '90, depănându-şi amintirile, învăţătorul Caragaţă, de două ori închis în temniţele comuniste (1952-1954, în lagărul Ghencea, la Canal - Coasta Galeş și Peninsula, apoi la Borzesti si Onesti, respectiv între 1958-1964, la Focşani, Canal - Noua Culme, Galaţi şi Aiud), îşi prezintă manuscrisele păstrate cu greu: "Mărturii din închisorile comuniste în perioada anilor 1952-1964" și "Poezii din închisori, 1948-1964".

Povestea învăţătorului vrâncean despre anii de închisoare se poate sintetiza în vorbele sale: "Dacă am mai scăpat, câţi mai suntem acuma dintre foştii deţinuţi politici, am scăpat datorită răbdării... Am nădăjduit că am descoperit punctul de sprijin: Crucea şi rugăciunea. Acolo se spuneau foarte multe rugăciuni. Era ca o alinare, ca un balsam care venea peste noi..."

În fundal, "Colindul prizonierilor români din Rusia", o melodie recuperată din închisori.




Poezia "Vieţaşul" de Radu Gyr este una din numeroasele poezii memorate în închisoare de învăţătorul vrâncean:

"o poezie semnificativă, foarte frumoasă scrisă de Radu Gyr, după ce el a primit condamnarea de... pedeapsa cu moartea [...] Dar nu a fost executat, pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă. Devenise deci, în momentul acela, "vieţaş", aşa erau numiţi cei care aveau condamnarea pe viaţă..."

4 ianuarie 2013

Omul Costache Caragaţă


 reproducere a articolului Eternitate pentru doi de Horia Ţurcanu, în Formula As, nr. 535 din 30 septembrie - 7 octombrie 2002, pp. 12-13


Costache Caragaţă a trăit multă vreme în iad, pedepsit pentru convingerile sale politice. La 92 de ani, bătrânul din Tichiriş nu regretă însă nimic şi nu urăşte pe nimeni, convins că suferinţa i-a fost rânduită de Dumnezeu -

Există oameni cărora Dumnezeu le-a dăruit un destin special. Şi, poate, o inimă altfel decât a multora dintre noi. O stirpe care, se pare, aparţine altor timpuri, o rasă de oameni pe cale de dispariţie, pentru care idealurile sunt lucrul cel mai important, oameni pentru care cuvinte ca "ţară", "adevăr", "istorie" sau "Dumnezeu" au o rezonanţă uitată în zilele noastre. Oameni de felul acesta nu se îndoiesc niciodată, nu ezită, nu dau înapoi, nu renunţă, pentru că nu pot, pentru că nu cunosc drumul "înapoi". Ei traversează talazurile istoriei cu firescul cu care noi traversăm strada, pentru ca, după ani, să-ţi povestească senini şi modeşti întâmplări ce astăzi ni se par inimaginabile.
Costache Caragaţă la vârsta senectuţii
(Tichiriş, 2002)
Costache Caragaţă este unul dintre oamenii aceştia speciali, unul dintre cei a căror biografie ar putea fi subiectul unui roman. El a trăit cu adevărat într-o viaţă cât alţii în şapte. Astăzi are 92 de ani şi pe faţa sa nu poţi citi nimic din iadul prin care a trecut, torturile la care a fost supus nu au lăsat nici o urmă, ochii săi sunt senini şi calmi, ridurile vârstei sale nu cunosc umbra resentimentelor, a urii, a duşmăniei faţă de cei care l-au prigonit în tulburi vremuri ce aparţin astăzi istoriei. Domnul Costache, cum îl alintă prietenii, trăieşte într-o superbă serenitate, printre amintiri grele, de culoarea şi consistenţa norilor de ploaie. Această trăsătură a inimii sale, care l-a ajutat să supravieţuiască în lagăre şi puşcării comuniste, această credinţă absolută că Dumnezeu ştie ce face şi că nimic nu rămâne nerăsplătit îl ajută să depăşească bariera urii şi a revanşei, îl ajută să fie senin şi lucid, îl ajută să-şi vadă amintirile ca şi cum ar vedea un film. Uneori, e adevărat, lăcrimează blând, cu mâinile strângând bastonul. Nu, nu la amintirea suferinţelor sale lăcrimează, privind în zare către munţi, ci mai curând la amintirea suferinţelor familiei, Doamne, a soţiei sale, care l-a aşteptat ca o sfântă ani şi ani, a fetelor sale. Lăcrimează la amintirea fricii pe care nu, nu el a trăit-o, ci... ele, fetele lui, familia lui. Costache Caragaţă locuieşte sus, pe o măgură, la marginea cerului. Din curtea lui se văd Munţii Vrancei. Prin ochii lui poţi arunca o privire în trecut, poţi adulmeca istoria. Costache Caragaţă a fost legionar, da, şi spune lucrul acesta cu o privire iscoditoare, să vadă ce cred, ce... gândesc despre... sunt vremuri acum când poate că nu e bine să... Eu nu cred nimic, toate acestea sunt istorie, şi bătrânul domn Costache este pentru mine nu un legionar, ci un om care nu a putut fi înfrânt, un om a cărui credinţă a învins tortura. Într-un secol în care adevărul, patria şi credinţa sunt cuvinte ce stârnesc zâmbetul, domnul Costache le rosteşte ca şi cum le-ar citi din Biblie. Aceste cuvinte conţin sensul, motivaţia, justificarea întregii sale vieţi. Dacă ar crede că ele nu valorează nimic, ar însemna că toate suferinţele au fost în zadar, că viaţa sa şi a familiei sale au fost un fum.


La umbra amintirilor
Dincolo de porţile mari, de lemn, se află imperiul memoriei lui Costache Caragaţă. Bat şi aştept. Suntem în satul Tichiriş, comuna Vidra, judeţul Vrancea. Munţii sunt aproape, arşi deja de peceţile toamnei. Dincolo de poartă, se aud paşi, paşi lenţi. El trebuie să fie. Iată-l. Un bătrânel mărunt de statură, ca toţi muntenii. Merge în baston. Cel mai uimitor lucru la omul acesta este privirea, expresia feţei, de o linişte absolută, absenţa oricărei încruntări. Se spune că viaţa lasă urme pe feţele oamenilor, că teama, dezastrul, disperarea, duşmănia se lasă încrustate în frunţile noastre. În cazul omului acestuia, toate umbrele lipsesc. Se bucură că mă vede. În spatele său se află o casă frumoasă în care Costache Caragaţă locuieşte împreună cu cumnaţii săi. Oameni în vârstă, despre care aveam să aflu că au fost mereu alături de el, pas cu pas, despre care aveam să aflu că s-au împărtăşit din cupa suferinţei odată cu el. Au fost uniţi. Mai ştiu că în spatele marii case se află livada cea verde şi stupii pe care el îi iubeşte, printre care se plimbă uneori, mursecând amintiri nerostite. Stăm undeva, pe un şopron. El povesteşte într-un fel anume, ca şi cum nu el ar povesti, ci memoria singură s-ar turna în cuvinte, s-ar scurge dinlăuntrul său. Eu nu vreau să las memoria să se scurgă impersonal, vreau să-l aud pe el, pe Costache Caragaţă. Atac. "Aţi fost legionar", zic, lăsându-l pe el să completeze punctele de suspensie. El coboară din norii memoriei pentru a mă privi în ochi. "Da", zice. Eu ştiu că e un subiect delicat în zilele noastre, ca şi în zilele defunctului comunism, să vorbeşti despre una ca asta.
Călcăm pe un teren minat, îmi spun, trăim vremuri care poartă încă un anume complex al istoriei, al unor fapte, al unor personaje, sunt istorii pentru care nişte zeci de ani nu sunt suficienţi pentru a fi înţelese sau şterse.
Ne ridicăm. Costache Caragaţă merge încet. Trecem dincolo, în livada verde a amintirilor sale, mergem să ne plimbăm puţin prin umbra memoriei sale ameţitoare, printre stupi, prin ierburi domestice pe care el nu le vede din pricina faptelor de care îşi aminteşte. Eu îl urmez discret, pentru a nu tulbura emoţia care îl copleşeşte, el are părul scurt şi alb, ochii rotunzi şi păstrează aceeaşi mustaţă pe care a avut-o în tinereţe. Cumnata lui îl priveşte de undeva, din spate, depărtându-se în trecut, printre meri.



Erou de război

Povestea lui Costache Caragaţă curge ca un film de aventuri în umbra merilor şi a amintirilor sale nesfârşite. Suntem în 1944, pe front. El, Costache Caragaţă a devenit din învăţătorul satului sublocotenent. Se simte deja bătrân după patru ani de război. A luptat pe frontul de răsărit, apoi, din 41, pe cel din apus. S-au schimbat multe, căci acum luptă împotriva nemţilor. Sovieticii au devenit aliaţi, el îşi face datoria. Conducea un pluton de 64 de oameni şi au mers pe jos de la Câmpia Turzii până în inima Ungariei, dormeau prin sate - satele cucerite de ei, distruse, dărâmate, el se gândea nu la eroism, ci mai curând acasă. A învins şi el odată cu trupele române în marea bătălie de la Megyozu, din 8 decembrie 1944, apoi a mărşăluit şi el, cu oamenii lui, până în adâncurile Cehoslovaciei, prin gerurile de sfârşit de lume ale Munţilor Tatra. A trecut prin cele mai grele bătălii fără nici o ezitare, dar nu fără teamă. Ştia că numai Dumnezeu e deasupra şi că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Şi-a făcut datoria de român. La Banska Bistricza a devenit erou de război, în mijlocul iernii şi al zăpezilor de doi metri şi... 
Ostaşul Costache Caragaţă, chemat la prima concentrare 
(aprilie 1940)
Domnul Costache trece printre crengile merilor încet, numai vorbele curg repede. Într-o noapte cu lună plină, după ce ei ocupaseră satele Hym şi Pereny, generalul Marinescu, care comanda trupele române, i-a spus aşa, într-o doară: "Domnule locotenent, astăzi mă aştept la multe din partea dumitale". Sublocotenentul a luat-o în serios. Aceste vorbe scurte l-au făcut pe Costache Caragaţă ca în aceeaşi noapte, pe 20 februarie 1945, să atace cu compania lui imposibila cotă 1302 şi s-o cucerească. Nu ştia că acest punct strategic trebuia cucerit de sovietici, şi l-a cucerit el, învăţătorul din Vidra, pentru că generalul... Aşa a ajuns el erou de război. Omul acesta, îmi spun, s-a luat mereu în serios, poate că de aceea a crezut atât de mult în idealurile unei mişcări politice, poate că această inflexibilitate a sa în faţa realităţii l-a făcut să fie aşa cum e, neînvins, l-a ajutat să treacă de infernurile succesive care i-au fost hărăzite. "Şi?" El nu bagă de seamă întrebările mele. "Cota 1302 am ţinut-o o săptămână, apoi Compania Ss a faimosului Friski a recucerit-o şi noi am căzut prizonieri la nemţi. Un an şi jumătate am trecut din lagăr în lagăr, mai întâi in Cehoslovacia, apoi în Germania, am trecut prin Leipzig şi Dresda, care erau rase de pe faţa pământului, 180 de mii de oameni muriseră numai în Dresda, în urma bombardamentelor anglo-americane şi eu mă întrebam cum de lasă Dumnezeu pe lume toate acestea, cum de pământul nu înghite omenirea." A făcut foamea, a traversat Europa pe bicicletă, pentru a se întoarce acasă, a fost eliberat de ruşi pentru a fi luat din nou prizonier, a fost salvat de la deportarea în Siberia de un ofiţer sovietic, care avea figura Arhanghelului Mihail. "O lungă şi extraordinară aventură" zic, el priveşte cu ochi rotunzi, nevăzându-mă, scufundat în amintiri ce-ar ajunge altora pentru o întreagă viaţă. Eu ştiu că toate acestea nu erau decât începutul, că Ordinul "Mihai Viteazul" pentru fapte de arme nu avea să conteze deloc acasă, pentru că în România lucrurile se schimbau în timpul cât el credea că e datoria lui să fie erou. "Cum a fost întoarcerea acasă?", întreb. El priveşte tulbure. Acasă era Elena, soţia lui, al cărei destin era să aştepte mereu întoarcerea lui Costache şi, ca un blestem, Costache avea să fie mereu împiedicat să ajungă acasă. Şi totuşi, atunci, la întoarcerea din război, din prizonierat, din cutreierarea prin Europa, ea alerga acolo, călare, pe când el venea din război. "Cum adică... venea călare?", întreb, încercând să-mi imaginez. "Da, domnu Horea", zice el, "era în august 1945, când eu mă întorceam, ea ştia şi aştepta, şi am văzut-o din tren călărind nebuneşte în lumina soarelui, călărind la întâlnirea cu soldatul venit de pe front." Vocea îi tremură pentru întâia dată de când îl cunosc pe omul de fier şi dintr-o dată am imaginea alb-negru, ca într-un film de epocă, a femeii sale coborâte din munţi, galopând până la uciderea calului la întâlnirea cu acest om care are vocaţie de soldat etern. Îl văd coborând din trenul războiului sau, în mulţime, cu mantaua cârpită, cu mândria lui de erou care a luat cota 1302, cu glasul tremurând ca şi acum, neştiind cum să se poarte cu ea, cu frumoasa femeie a vieţii sale, pe care abia o cunoaşte, dar pe care în schimb o visează în fiecare noapte. Îi văd îmbrăţişaţi în mijlocul mulţimii din gara Focşani, muţi, el are deasupra umbrele războiului, ea - pe cele ale aşteptării. Îl privesc pe domnul Costache, el are ochii mijiţi, suntem mereu sub merii lui, în anul 2002 de la Hristos, însă el are această putere halucinantă de a da viaţă amintirilor... Eu ştiu că femeia lui, Elena inimii lui, s-a stins de curând, şi felul în care el vorbeşte despre ea, acel tremur imperceptibil din vocea sa, îmi spune că asist la epilogul unei niciodată sfârşite poveşti de iubire. O poveste de dragoste zguduitoare, tocmai pentru că timpurile, istoria, idealurile lui, ceva a făcut ca ei să fie mereu despărţiţi, să se aştepte şi să se viseze mereu unul pe altul, să nu fie alături decât hăituiţi de teama că se vor despărţi din nou. "Ai iubit-o mult, nene Costache", zic în şoaptă. "Am iubit-o mult", zice el, închizând ochii, pentru a ascunde ceva. Un tip ca el nu plânge niciodată, îmi spun, el merge de-o viaţă pe frontiera subţire ca o lamă de sabie, dintre datorie şi iubire, ca un erou de tragedie antică.
Pe front, la Cosmeşti-Paşcani, cu camarazii de luptă (iulie 1944)

Elena, în braţe cu fiica lor, Cornelia, pe prispa casei familiei Ion Dumitrescu (Tichiriş, 1942)


Alături de mama Catrina,
înainte de prima detenţie (Străjescu, 1952)
  
Coborârea în infern

Costache Caragaţă este scăldat în lumina crepusculară a unei după-amiezi de toamnă. Suntem pe terasa marii case din vârful dealului. Soarele va apune în curând după munţii care se întind până la orizont. Se va scufunda cumva printre ceţuri. În 45, după întoarcerea acasă, el spera că totul s-a terminat, redevenise învăţător, era chiar directorul şcolii, cânta cu copiii în coruri, primise Steaua României pentru fapte de arme. Apoi, viaţa lui s-a făcut pulbere şi cioburi, într-o seară din 1952. Era 19 iulie şi în noaptea aceea, cinci militari şi securişti au intrat cu forţa în casă, înarmaţi. Fetiţa lui, Cornelia, avea numai zece ani şi urla în întuneric, toţi erau înspăimântaţi, şi soldaţii au răsturnat totul, căutând documente, i-au luat chiar şi propunerea de decorare din timpul războiului. Era începutul coborârii în infernurile Securităţii, trecutul său legionar îl prindea din urmă, deşi el... Aşa erau vremurile, el nu putea da înapoi acum, nu putea să se dezică, să trădeze, nu putea. Era prins în menghina datoriei morale, a drumului său de erou şi singura scăpare era să reziste sau să moară.
Au urmat patru luni de anchete la Focşani. Devenise deja "duşman al clasei muncitoare", alături de tot felul de oameni, de la preoţi până la chiaburi de prin satele Vrancei. Apoi a făcut o escală în beciurile Securităţii din Bucureşti, în Ghencea, în nişte blocuri care aparţinuseră armatei germane. De-acolo nu-şi mai aminteşte nimic decât bătaia nesfârşită şi râsul unui locotenent care-l lovea. Sunt din nou numai amintiri care se spun singure. Memorie care curge în lumina asfinţitului.


"13-14 august 1952. E noapte, suntem într-un tren de marfă, e foarte cald, sunt acolo câini şi securişti înarmaţi. Mergem la canal, la spart de piatră. Ne vor extermina, au misiunea să ne ucidă. Ajungem într-un sat, la Coasta Galeş. Acolo este infernul, spaima, groaza, moartea. Suntem 3000 de oameni în zdrenţe, care vor fi ucişi. lată-l pe lt. major Petrică. Urlă la noi: sunteţi duşmanii poporului, pleava societăţii, nişte lepădături. 500 dintre voi vor muri în prima fază şi după voi va rămâne un proces verbal. Fiecare vagon de piatră va fi descărcat în maximum 36 de minute. Suntem în iad. Mâinile-mi sunt carne vie. Vom muri cu toţii, numai Dumnezeu ne mai poate salva." Costache Caragaţă vorbeşte ca în transă, ca şi cum ar fi încă acolo. 

"Şi de-acasă? De-acasă mai aveaţi vreo veste?" Clipeşte des: "De-acasă, Dumnezeule, nu, nimic, acasă aveam două fetiţe mici şi pe ea, pe soţia mea care... N-aveam dreptul la scrisori sau la vizite, acasă mă gândeam însă tot timpul, ziua şi noaptea, asta m-a ţinut în viaţă, îmi spuneam că trebuie să rezist, să trăiesc, să... "
Marile idealuri, ţara, dreptatea, morala creştină, viitorul neamului, toate acestea pentru care fostul legionar şi erou de război ajunsese acolo mai existau încă pentru el? Era el oare în pericol să-şi piardă credinţa acolo, în adâncurile unui infern pe care abia îl cunoscuse? Aveam să aflu că nu. El considera toate acestea ca pe un purgatoriu, ca pe o încercare de la Dumnezeu a credinţei. Era condamnat la 24 de luni de pedeapsă administrativă, şi de la Coasta Galeş avea să fie dus în lagărul de la Valea Neagră, în "Peninsula". Acolo avea să trăiască momentul morţii lui Stalin şi teroarea celor două brigăzi de "reeducaţi" veniţi de la Piteşti, care schingiuiau oamenii în nopţile fără lună, pentru ca apoi să se laude în faţa flămânzilor morţi de foame cu bucatele pe care le primeau în schimbul ticăloşiei lor. El era mereu singur, neamestecat cu ceilalţi, mereu scufundat în gânduri şi în amintiri, până într-o zi extraordinară, în care - era într-o puşcărie de lângă Bacău -, după ce şi-a luat angajamentul că nu va pune piedici statului socialist, a putut să primească vizita Elenei, soţia lui. După încă doi ani. Abia şi-au vorbit, nu ştiau ce să spună, ea era frumoasă şi tristă, împietrită, el era ţeapăn şi se simţea străin dincolo de gratii. Tace. Eu ascult această tăcere şi-mi revine în cap imaginea stranie a ei, călare, alergând, el tot străin, după anii de război, o priveşte încremenit prin fereastra unui vagon.
"În 1954 m-am întors acasă, am redevenit învăţător la clasele 1-4, iar seara, făceam coruri la Căminul Cultural. Am învăţat să scrie 21 analfabeţi în 1954. Unii erau securişti. Aveam deja multe amintiri." Omul acesta era deja bătrân în 1954, îmi spun şi, cred, căuta deja liniştea.
Cele două fiice, Olguţa şi Cornelia,
 împreună cu verişorii, Mihai,Luli, Gabi, Cati,
după întoarcerea tatălui şi unchiului lor de la Canal
(august 1956)
O familie: Costache, Elena, Cornelia, Olga
(iulie 1956)

Tortura
Numai că liniştea era departe. Costache Caragaţă vorbeşte fără ca eu să mai pun întrebări. Orice întrebare e inutilă. Povesteşte valuri de orori. Patru ani a stat acasă, fiindu-i frică mereu de întoarcerea în infern. În 1958, coşmarul o ia de la capăt. În ianuarie este arestat din nou, dus la Focşani, anchetat din nou, bătut, torturat. Apoi este trimis la Securitatea din Galaţi şi internat în lagărul de la Culmea. Din nou la canal, la sfărâmat de piatră. În octombrie, sistemul decide să afle, cu orice preţ, ceea ce ştie Costache Caragaţă despre mişcarea legionară, cine erau camarazii săi, cu cine se întâlnea, totul. "Mă duceau la anchetă cu ochelari negri pe faţă, mă loveau în permanenţă, mă prăbuşeam pe scări, era teroarea aşteptării loviturii din orice direcţie. Credeam că bătaia e lucrul cel mai îngrozitor, până în ziua în care m-au trimis în camera X, adică în camera de tortură, fără ochelari, ca să văd ghioagele de lovit, cleştii de smuls unghii, sângele de pe pereţi şi toate instrumentele de caznă pe care le aveau. Aronescu, şeful anchetatorilor, nu mă mai întreba nimic. M-au pus "la rotisor", legat cu capul în jos şi cu picioarele în sus, şi m-au lovit la tălpi până am leşinat. Apoi dădeau cu apă şi o luau de la capăt şi asta a durat zile întregi. În pauze mă aruncau la subsol şi peste mine aruncau câteva găleţi cu apă rece ca gheaţa. M-au bătut apoi cu sârme groase, de la ceafă până la tălpi, eu pierdusem noţiunea timpului şi amintirile, nu mai ştiam nimic, nu-mi mai aminteam de nimic. Au trecut zile şi zile şi nu voiam decât să mor, să mă sinucid, să scap de tortură. lntr-o zi, mi-au adus actul de punere sub acuzare şi mi-au spus că, dacă nu semnez, tortura va continua. Am semnat tot ce-au vrut. Pe 19 iulie 1959, m-am pomenit în fata tribunalului, eu eram ameţit şi, în timp ce procurorul rostea rechizitoriul, Doamne-Dumnezeule, le-am recunoscut în sală pe fetele mele, copiii mei, şi pe ea, Elena, care plângea, şi pe cumnatul meu, Costel Dumitrescu, şi pe Nela, şi tocmai atunci cineva m-a lovit cu patul armei în cap, tocmai când... fetiţa mea, Cornelia, plângea cu sughiţuri şi ţipa de-mi rupea inima în bucăţi. Unul dintre noi, un avocat din Focşani, Voinea, al cărui tată fusese tot legionar, spânzurat în 39, a strigat ceva despre torturi, despre... Cornelia urla din toate puterile: «Tăticule, tăticule!», cu disperare, cu..."
>

Costache Caragaţă are ochii împăienjeniţi sub povara acestei amintiri, mâna sa tremură pe baston, apusul nu poate să-i mai încapă privirea tulbure. Nu amintirea torturii, nici cea a condamnării la 25 de ani de muncă silnică îl fac să tremure, ci amintirea Corneliei, strigându-l cu disperare, plânsul lor, al fetelor lui, pe care nici n-a apucat să le vadă crescând, care au crescut în teroarea percheziţiilor şi a anchetelor, cărora li se spune mereu că tăticul lor este un duşman al poporului, care nu apucă niciodată să-l cunoască măcar...
Îl ajut. "Şi?" "Şi am ajuns la Aiud, fără nici o speranţă, sfârşit, crezând că nu mă voi mai întoarce niciodată acasă."



Fluturi de noapte
Adulmec amintirile acestui om cu o strângere de inimă, pentru că ştiu, simt că dincolo de vorbele sale este ceva ce nu voi înţelege niciodată, ceva ce-mi este interzis pentru totdeauna, ca tuturor acelora care n-au trăit ei înşişi asemenea împrejurări, la marginea morţii. Sunt lucruri care nu pot fi spuse în cuvinte, sunt trăiri care rămân pentru totdeauna în posesia proprietarului lor, pentru simplul motiv că el nu va reuşi niciodată să spună "totul", sentimente care scapă cuvintele, genuni adânci ce nu pot fi tulburate. De aceea, îmi spun, mă voi mulţumi cu imagini pe care vorbele sale le pot zugrăvi, cu povestea grozăviilor pe care el le-a trăit, fără să încerc să-mi explic.
Tac. Costache Caragaţă mă priveşte cu recunoştinţă, soarele s-a scufundat deja în spatele munţilor şi s-a făcut răcoare. Suntem mereu pe terasă. Îmi povesteşte despre cel mai teribil Crăciun al vieţii sale, la Aiud, în 1959. El era în celulă cu un medic, cu un profesor de filosofie şi cu un ţăran, unul Frunză, de prin împrejurimile Tecuciului. Macedonenii cântau colinde şi toată puşcăria a cântat cu ei, asta îşi aminteşte el, înfiorarea care l-a cuprins atunci când toată puşcăria cânta colinde la ferestrele zăbrelite, cu voci de bărbaţi încarceraţi, de ţi se zburlea părul de pe mâini. "Macedonenii erau bărbaţi tari, nu glumă, nu trădau, nu ciripeau, erau români de pe Valea Timocului, dar li se spunea macedoneni. Erau mai români decât românii. Era aşa, o atmosferă ciudată de Crăciunul acela, se transmiteau poeziile lui Radu Gyr, care şi el era acolo, între ziduri, se transmiteau prin morse, băteam în ziduri, în ţevi... Când am venit acasă, după mulţi ani, am transcris pe hârtie peste 5500 de versuri de ocnă, pe care le ştiam pe de rost."
Costache Caragaţă scoate din adâncurile memoriei fotograme de la Aiud, clipe doar, în afara oricărei cronologii, sunt fotogramele pe care nu memoria, ci inima sa le-a reţinut. Vorbeşte despre mândrie şi despre trădare, despre Dumnezeu şi despre Neagra, cea mai teribilă formă de recluziune care era la Aiud, în care celula era lipită de peretele hornului, despre "cei mari" şi despre... Cum adică "cei mari?", întreb . "Păi, adică Crainic, Ţuţea, Stăniloaie, ei erau cei mari. Noi eram cei mici. Reeducarea nu mergea ca la Piteşti, comuniştii se făcuseră mai vicleni. l-au scos pe cei mari din celule, i-au urcat într-un Ims şi i-au plimbat prin Aiud, ca să vadă blocurile şi marile înfăptuiri şi să scrie despre ele. Ei au scris şi s-au publicat în «Glasul Armatei» şi ni le-au citit de Crăciun, ca să vedem că «cei mari» s-au dat pe brazdă. Asta era prin 63, «reeducarea». Odată, a luat legătura cu mine unul pe care-l cunoşteam de 30 de ani. Fusese cu mine în Frăţiile de Cruce, Teofănescu îl chema. M-a dus la bucătărie şi m-a ajutat să rămân acolo, că era mai uşor. Nu ştiam că trebuie să plătesc ceva pentru asta. El credea că sunt ciripitor. Era mai bine acolo, eram mai liberi, umblam prin curte şi aveam mâncare la discreţie, dar eu nu puteam mânca deloc, pentru că în aceeaşi curte era Zarca, cel mai groaznic loc de la Aiud. Acolo şi ciorba se strecura pentru ca deţinutul să moară de foame şi de epuizare. Noi, în celular, puteam vorbi, ascultam prelegerile lui Ţuţea despre filosofie, era altceva, dar la Zarca nici morse nu mergea. Ei, şi cât am fost la bucătărie, au fost câteva şedinţe de reeducare. Eu nu vorbeam. Şi, la o şedinţă de reeducare, mă ridică în picioare preşedintele comitetului, care, spre 254 stupefacţia mea, era tocmai fostul prefect legionar de Vrancea, Ţocu. La dreapta lui era Teofănescu, tot legionar, omul care mă ajutase să stau la bucătărie. Şi zice: <<Codreanu este un criminal. Ce-ai de spus?>>. Şi eu am spus că, după mine, Codreanu este un erou care n-a trădat niciodată. Era în noiembrie 1963. Într-o săptămână, eram la Zarca şi-mi aşteptam sfârşitul zilelor. Am stat şapte luni la Zarca, care nu mai contează, pentru că eram atât de slăbit, încât deliram, călătoream de fapt prin alte lumi, îi vedeam pe ai mei de acasă, visam cu ochii deschişi şi probabil că aş fi murit, dacă în 64 n-ar fi venit decretul de eliberare. Eu am ieşit direct de la Zarca, de la exterminare, de la -15*C, unde ne ţineau în cămaşă. Când am ieşit şi am văzut fluvii de oameni... Plecam din puşcărie ca fluturii de noapte, roiuri negre, pluteam tăcuţi, nimeni nu spunea nici o vorbă măcar... "
Învăţătorul Costache Caragaţă,
la întoarcerea din Zarca Aiudului (august 1964)
40 de ani de tăcere
"Şi-apoi?" "Şi-apoi nimic", spune el. Răsfoim în tăcere sutele de pagini de poezii, mii şi mii de versuri pe care el le-a transcris după întoarcerea acasă, poezii ale lui Nichifor Crainic şi Radu Gyr şi ale altora, anonimi. Privesc încremenit camera sa, celula amintirilor sale, pe pereţii căreia sunt două fotografii înrămate. Una îl reprezintă pe el şi pe soţia lui, Elena, o fotografie stranie. Sunt tineri, el e mândru şi puternic, ea e frumoasă şi puţin tristă, un zâmbet subţire îi alungeşte faţa. Ce ascunde această fotografie, ce gândeau, ce simţeau oamenii aceştia încremeniţi pentru totdeauna în fotografie, încremeniţi ca nişte insecte în chihlimbarul destinului lor? Suferiseră ei deja sau era numai presimţirea a ceea ce avea să vină? Aş putea să-l întreb pe bătrânul, pe bunul meu Costache, dar e suficient să-i văd privirea ca să înţeleg că o asemenea întrebare nu poate fi pusă. Cealaltă fotografie este a Căpitanului, a lui Codreanu, o fotografie celebră, pe care el nu o va da jos niciodată de pe peretele său. E prea târziu, şi-apoi un asemenea gest ar fi inutil, ar fi ridicol, ar fi... Bântui la braţ cu omul acesta prin cotloanele memoriei sale, în surdină se aud cântece străvechi pe care nu le cunosc şi care vorbesc despre patrie şi despre Dumnezeu, el tace mult sau povesteşte lucruri mărunte, fără importanţă, ca şi cum spunerea acestei lungi istorii l-ar fi secătuit. Cum vede omul acesta lumea, ce înţelege din prezent? "Ştii - îmi spune - după '64 nu m-au mai primit în învăţământ, eram primejdios, şi am devenit forestier. Seara, dădeam lecţii de vioară pe la şcolile din sate şi pe la Căminul cultural. Am păstrat distanţa faţă de politică şi tăcerea." "Şi după Revoluţie, sau ce-a fost?" "Şi după..." Patruzeci de ani de tăcere, deci. Vechii camarazi s-au stins sau au trădat, el a rămas, cumva, singur. S-a îndepărtat, s-a însingurat în mijlocul amintirilor sale, al medaliilor sale de război, al caietelor sale cu poezii sfâşietoare, de ocnă. Ba nu, nu singur, a rămas cu ai lui, cu fetele inimii sale, Cornelia şi Olguţa, şi cu Elena, cu femeia lui care l-a aşteptat mereu, "ca o sfântă", şi care îl aşteaptă şi acum... în ceruri.


Popas printre rude, la cimitirul din Tichiriş


Horia Ţurcanu



Album Foto

Învățătorul Costache Caragață – 1938

  Mama Catrina – 1951

Socrul său, Ion M. Dumitrescu – 1966

   Socrii săi, Ion și Olga Dumitrescu – 1962

Cu soția și primul lor copil, Cornelia – 1941

Pe front, la Oradea – 1940

  Pe front, cu camarazii de luptă, popas la Schitul Agafton - 1944 

  Alături de soție, cu Olguța și familia ei – 1968

 Împreună cu musafiri și o parte din familia Ion și Olga Dumitrescu – 1967

Cele două fiice, Cornelia și Olguța, cu mama, bunicul, Gina și Nelu – 1967

Înconjurat de familie și socrii săi – 1967

    Cu soția și cei doi nepoți, Daniela și Dănuț – 1973

Înconjurat de rude, în cimitirul din Tichiriș – 1983

   Dirijor, la Festivalul ”Din stejar, stejar răsare” - 1984

   Reîntâlnire colegială, după 46 de ani 
de la absolvirea Școlii Normale din Focșani - 1976

  Împreună cu cumnata sa, Nela, la Mănăstirea Brazi – 2001

  Cu Olguța, Cornelia și Eftimie,
 la Mănăstirea Tudor Vladimirescu – 2002

   În prisaca din grădina casei sale – 2000

Cu Olguța, la Tichiriș – 2001

La Tichiriș, cu jurnalistul artist Emanuel Tânjală – 2001

  La Galați, cu familia Gheorghe și Angela Moldoveanu,
 alături de Olguța și Daniela – 2002

   Intervievat de reporterul radio Corneliu Mihăilescu 
– Galați, 2001

    Cu familia Olguței, 
în zi de sărbătoare a Sfintelor Paști  - 2002

A venit Ioana, cu colindul – Galați, 2001

  Și seminariștii au venit să-l colinde – Galați, 2001

  Alături de Olguța, cu Ioana și mama ei, 
Dana Tutunaru – Galați, 2002

 Cu Olguța și Daniela – Galați, 2002

 Reîntâlnire, după 37 de ani, 
cu fostul coleg de celulă din închisoarea Aiud, 
prof. dr. Paul Păltănea – Galați, 2001

Recitând ”Iisus în celulă”, 
la Liceul Pedagogic ”C. Negri” – Galați, 2001

    La vârsta senectuții  - 2002

Seară dedicată poeziei temniţelor comuniste - Galaţi 1996


Seară dedicată poeziei din temniţele comuniste, organizată de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, Filiala Galaţi şi Muzeul Judeţean de Istorie la Casa "Cuza Vodă" din Galaţi, în vara anului 1996. 


Participanţi: 

  • istoricul Paul Păltănea, fost coleg de celulă, la Aiud, cu învăţătorul Costache Caragaţă - discurs despre chinurile celor închişi
  • învăţătorul Costache Caragaţă (min. 19:00) 
  • actriţa Citta Baciu (min 25:00), care a păstrat un valoros manuscris cu versuri din închisoare
  • din nou învăţătorul Costache Caragaţă, recitând poeziile lui Radu Gyr "Identitate/Eşti Doamne bun"(28:20), "Iisus în celulă" (min.  30:00) şi "Vieţaşul" (33:05); 
  • doamna Simona Popa, fiica poetului Radu Gyr (39:05), 
  • P.S. Dr. Casian Crăciun, Episcopul Dunării de Jos (39:20) discurs despre Nae Ionescu şi deţinuţii politici din închisorile comuniste, precum şi o laudatio închinată învăţătorului Costache Caragaţă 
  • Soprana Teodora Teodosiade interpretează două cântece recuperate din celulă: "Colindul prizonierilor români din Rusia" (51:40) şi "Dor de libertăţi" (56:08).


Pătimirile unui învăţător


de Lucia Hossu Longin
(prefaţa volumului Caietele tristeţii, pp. 3-7)


Cred că unul dintre efectele difuzării filmelor din seria "Memorialul Durerii - O istorie care nu se învaţă la şcoală" a fost apariţia editorială a jurnalelor de închisoare.
În toţi aceşti ani de post-comunism, n-a existat o instituţie naţională - fie justiţia, fie parlamentul, fie preşedinţia -care să împartă dreptatea, să panseze răni şi să-i declare nevinovaţi pe cei ce au suportat suferinţele temniţelor, deportările şi lagărele. Doar memoriile individuale au ţinut locul, singure, unui demers al statului român şi s-au constituit în adevărate pergamente ale istoriei recente. Şi cred că au configurat lumea unor elite, a unor repere, care lipseau vieţii noastre în anii tranziţiei.
Un asemenea jurnal al trăirii în supliciu îl veţi parcurge în paginile ce urmează.
Este pătimirea unui învăţător din Vrancea, teritoriul în care s-a strigat de multe ori în istorie „Pe aici nu se trece!".
Este pătimirea unui om care n-a vrut să fie tăcut, pitit, ascuns în laşităţile diurne. „Păi dacă am sta toţi în mutismul acesta, în liniştea asta, am progresa când salcia ar deveni avion." - ne mărturisea Petre Tuţea, vorbind despre sine şi despre cei care au vorbit liber, au citit cărţi oprite şi pentru acest delict au plătit cu tinereţea lor. Toate întâmplările vieţii învăţătorului Costache Caragaţă sunt aproape trase ca la un tipar după tragediile atâtor destine.
Întâi era urmărirea, apoi chemarea „politicoasă" la Securitate spre a colabora cu organele, refuzul de a se salva în dauna altor semeni, apoi prima arestare prevenitoare „daţi-i schimburi că dânsul merge cu noi", copiii, soţia, treziţi de barbaria percheziţiilor, duba, anchetele zi şi noapte până la înmuierea vinovatului, procesul fantomatic, sentinţa disproporţionată, făcută să distrugă speranţa, expedierea la Canal sau în hrubele Aiudului.
Amintirile trecutului sunt ca plăcile tectonice. Mereu în mişcare, le simţi, le auzi, te zdrobesc uneori cu evidenţa lor.

14 august 1952. Învăţătorul este trimis în lagărul de muncă forţată de la Coasta Galeş - ticsit cu peste trei mii de robi, dintre care jumătate erau intelectuali.  Domnul învăţător plătea pentru că la 20 de ani se opusese regimului comunist. Iar contestaţia puterii devenise o infracţiune, o crimă.
Dacă munca extenuantă, frigul, bătăile erau limitate în timp, foamea era omniprezentă în lagărele de la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Victimele se preschimbau rapid în epave umane, obligate să descarce garnituri de tren cu munţi de piatră, bolnavi, distrofici, aproape muribunzi.
Dimensiunea Canalului Dunăre - Marea Neagră era impresionantă: opt colonii, 40.000 de persoane, cifră mereu în creştere, Arestările comandate de Alexandru Drăghici erau în funcţie de cererea de braţe de muncă din lagăr. O mie, două mii de oameni erau reţinuţi peste noapte, uneori fără judecată, doar cu pedepse administrative, urcaţi în trenuri dubă şi descărcaţi pe albia Canalului. 
După moartea lui Stalin în 5 martie 1953, în închisori se aştepta o perioadă de destindere. Dar sfârşitul crudului dictator nu schimbă sistemul represiunii. În România, Dej rămâne un stalinist convins.

În aprilie 1954, învăţătorul este eliberat dintr-un alt lagăr de muncă de la Oneşti. Doar patru ani de libertate şi apoi din nou a doua arestare. Motivul? Incredibil! Învăţătorul citise şi rezumase o carte: „Bietul Ioanide" a lui George Călinescu. Fireşte, se reluau vechile acuzaţii.

O detenţie mai sumbră care va dura până în anul 1964 şi în care învăţătorul trece prin operaţia de spălare de creier din vara anului 1963, de la Aiud. Nu a fost o reeducare blândă, cum s-a spus. 
Marin Jianu, secretar general în Ministerul de Interne explica cum ofiţerii de Securitate utilizau „metode de iluminare" pentru a-i determina pe cei închişi să se autodenunţe. 
Iluminarea era egală cu teroarea.

În august 1964 se întoarce acasă. Soţia îl aşteptase, dar mama murise cu un an înainte.
Venea un om din holocaustul comunist, după nouă ani de suplicii. Îşi găseşte fetiţele domnişoare, dar el le mai aude plânsul de când a fost ridicat. Numai una din fiice, Olga, reuşise să devină studentă. Celeilalte, Cornelia, elevă eminentă, i-a fost blocat accesul la admitere în facultatea de Chimie. Ştie că a lipsit atâţia ani din orizontul lor. Nu şi-a mai regăsit locul la catedră. Era socotit un inamic al regimului. A dat lecţii de vioară la copiii satului şi s-a dus în pădure la o muncă foarte grea. 
Securitatea îşi întinsese tentaculele atât de departe, încât în 1971 încep să-i urmărească şi pe alţi membri ai familiei sale. Ginerele învăţătorului, Gheorghe Nadoleanu, inspector în cultură, este ameninţat de primul secretar în termeni fără echivoc: ori divorţezi, ori te dau afară. Iar câteva luni mai târziu este lăsat pe drumuri, cu întreaga familie. Securitatea nu glumea. Cei ce trebuiau să ispăşească, plăteau pentru atitudinea lor.
Statura întreagă a învăţătorului o întrezăreşti abia după ultima filă a manuscrisului. Viforul istoriei n-a putut-o spulbera, nu i-a afectat integritatea. 
Amintirile lui încărcate de tristeţe sunt destinate tinerilor de azi.
Ei nu mai pot trăi în ignoranţa în care au trăit generaţiile dinaintea lor. Pentru că, se ştie azi, adevărul despre crimele săvârşite în gulagul comunist ne-a fost ascuns. Era o politică de stat.
Suntem în anul când se împlinesc două decenii de la căderea Cortinei de Fier. Aceste mărturii ne vor ajuta să ştim, să înţelegem, să reflectăm. "Să se limpezească lumea" - cum ar fi spus Elisabeta Rizea.

În fond, învăţătorul Costache Caragaţă şi-a urmat destinul. Dascălul a rămas, finalmente, un dascăl. Lecţia lui tipărită azi este o lecţie despre onoare şi nobleţe, despre încredere în valorile creştine, în virtuţile neamului său.
Mă aşez într-o bancă şi ascult. Mă simt ucenicul domnului învăţător.
Dacă stau să cumpănesc bine, dascălul a ieşit învingător în înfruntarea cu puterile răului.

Autobiografie



 Autobiografia învăţătorului Costache Caragaţă, Şcoala elementară de 4 ani, comuna Vidra, satul Scafari, întocmită la data de 1 mai 1955 (după prima perioadă de detenţie).
 Extras din volumul "Caietele tristeţii", pp. 197-219

M-am născut în com. Făurei, raionul Focşani, la data de 1 octombrie 1910. Părinţii mei, Vasile şi Catrina locuiau la naşterea mea în satul Bizigheşti, comuna Făurei. Aici aveau 15 ari loc de grădinărie şi 0,50 ha. teren arabil, din care-şi scoteau cele de trebuinţă.
Nu împlinisem încă 6 ani, când războiul din 1916 ne sileşte să ne strămutăm domiciliul. Tatăl meu a fost chemat sub arme, iar mama, numai cu ce a putut încărca într-o căruţă, a fost nevoită să se refugieze departe de zona periculoasă a frontului. Acolo, în comuna Poiana raionul Tecuci, am stat până la sfârşitul războiului.
În primăvara anului 1916, înapoindu-ne din refugiu, ne-am stabilit în satul Străjescu, raionul Focşani, locul de naştere al mamei mele, deoarece casa părintească din satul Bizigheşti fusese complet distrusă de război.
În satul Străjescu am urmat şcoala primară, între anii 1919-1924, cu învăţătorul Costache Verdeş. Tot aici tatăl meu, întorcându-se de pe front, a fost împroprietărit cu 2 ha. teren arabil. Adăugându-se la această suprafaţă şi partea de moştenire a mamei, de aproximativ 1 ha., părinţii mei puteau de acum înainte să facă faţă greutăţilor vieţii. Cele patru surori, două mai mici şi două mai mari decât mine, au murit pe când locuiam la Bizigheşti. Alţi copii, în afară de mine, nu mai aveau acum.
Am terminat şcoala primară la vârsta de 14 ani. În toamna anului 1924 părinţii m-au dat la Şcoala Normală din Focşani, pe care am urmat-o între anii 1924-1930. Ca să le pot veni în ajutor părinţilor, am reuşit să obţin în fiecare clasă o medie de trecere care să-mi dea dreptul la bursă. Examenul de diplomă l-am dat în sesiunea iunie 1930, reuşind cu media 8,20, fiind clasificat al 11-lea dintre 68 de candidaţi. La terminarea examenului mi s-a înmânat Diploma de capacitate cu numărul 200.
În timpul celor şase ani de şcoală, cu toată străduinţa de a obţine în fiecare an bursă, cheltuielile erau totuşi mari. Părinţii au fost nevoiţi să vândă o parte din pământul ce-l aveau, ca să mă poată întreţine. Astfel, la moartea tatălui meu, în 1929, mama nu mai stăpânea decât 1,20 ha.
Ultimul an de şcoală, din punct de vedere al condiţiilor materiale, a fost deosebit de greu. Începusem să-mi dau seama că lumea nu-i alcătuită numai din oameni necăjiţi. Că o parte dintre ei trăiesc fără să cunoască lipsurile, că au tot ce le trebuie, fără eforturi deosebite. Că pentru o categorie de oameni viaţa este un prilej de desfătare, de huzur. Aceştia profitau de pe urma muncii celor năpăstuiţi, învârteau tot felul de afaceri, mânuind capitaluri şi împrăştiind peste tot necinstea şi imoralitatea. Mulţi dintre ei erau înregimentaţi în partidele care se perindau pe la cârma ţării, făcând parte şi din diferite consilii de administraţie ale unor întreprinderi, încasând şi de acolo venituri mari. Partidele politice tolerau toate păcatele acelor vremuri. În goana după putere, ele împărţiseră poporul în zeci de tabere care se sfâşiau între ele.
Aveam 20 de ani şi-mi dădeam seama de toate acestea. Consideram că este o datorie să m-avânt în lupta politică. Nu aveam însă încredere în partidele politice existente. Vedeam într-însele instrumentele de destrămare a neamului. Invitaţiile unora şi altora dintre politicieni de a mă înregimenta în partidele lor, nu m-au convins. Locul meu nu era acolo. Simţeam că trebuie să duc lupta împotriva lor, iar nu alături de ei. Această posibilitate mi-a oferit-o Mişcarea Legionară. Şi, în vara anului 1930, după susţinerea examenului de diplomă m-am înscris în această organizaţie. Era singura formaţiune politică pe care o cunoşteam la acea vreme care nu promitea nimic membrilor săi şi care se opunea politicianismului venal şi corupt.
Ca o consecinţă imediată a acestei aderări, în toamna anului 1930 nu am fost primit în învăţământ. Persecuţia a durat şi în anii următori. Colegii mei dădeau definitivatul şi eu nu fusesem numit nici măcar cu titlu provizoriu. În aceşti ani grei, ca să mă pot întreţine şi s-o pot ajuta şi pe mama am fost nevoit să lucrez uneori cu ziua, ca pălmaş, la construcţia unor poduri de pe Şuşiţa, fiind plătit cu 34 lei pe zi.
În acest timp a crescut şi mai mult în sufletul meu revolta împotriva nedreptăţilor şi asupririlor.
În cursul anilor 1931-1932 mi-am făcut stagiul militar, urmând cursurile Şcolii Militare Ofiţeri Rezervă Infanterie Nr. 2, Bacău.
În luna decembrie 1933, Garda de Fier fiind dizolvată, am fost arestat împreună cu alţi camarazi, închis la penitenciarul din Focşani, de unde am fost eliberat în ajunul Crăciunului. La o săptămână după asta, urmând asasinarea lui I. Gh. Duca, pe atunci prim-ministru, am fost arestat din nou şi depus la acelaşi penitenciar. În februarie 1934 am fost transferat împreună cu alţi camarazi la închisoarea militară Jilava. De-aici am fost eliberat la 18 martie 1934.
La 1 septembrie a aceluiaşi an, în baza Ordinului Nr. 139.311 din 1 septembrie 1934, al Ministerului Învăţământului Public, sunt numit în învăţământul elementar, cu titlu provizoriu, la şcoala din satul Rădoaia, comuna Drăguşani, raionul Adjud. Dar nu funcţionez aici. Obţin detaşarea în comuna Tichiriş, judeţul Putna, funcţionând la această şcoală de la 1 septembrie 1934 până la 1 septembrie 1935.
Pentru anul şcolar 1935-1936 sunt utilizat la Şcoala din satul Verdea, comuna Răcoasa, jud. Putna. La 1 septembrie 1936 sunt nevoit să mă prezint la postul meu din satul Rădoaia, deoarece nu mi s-a mai aprobat detaşarea pe care o cerusem. Pentru anul şcolar 1937-1938 obţin detaşarea la şcoala din satul Paltin - Poduri, jud. Putna. La 1 septembrie 1938 obţin transferul în comuna Tichiriş, dar n-am funcţionat aici decât două luni, la 22 octombrie 1938 fiind suspendat din învăţământ.
În urma unei anchete făcută de un inspector general din Ministerul Învăţământului, dovedindu-se netemeinicia acuzaţiilor care mi-au fost aduse, acuzaţii de natură politică, am fost reintegrat în învăţământ, cu obligaţia de a cere un loc de muncă în altă localitate. La 1 ianuarie 1939 am fost numit la Şcoala de băieţi din comuna Popeşti - Râmnicu Sărat, unde am funcţionat până la sfârşitul anului şcolar.
La 1 septembrie 1939 am fost transferat disciplinar la şcoala din satul Umbrăreşti - Tg. Bujor, jud. Covurlui.
Cu Elena I. Dumitrescu, în anul căsătoriei
(august 1939)
Înainte de a pleca la post, m-am căsătorit cu Elena I. Dumitrescu, fiica lui Ion Dumitrescu, din comuna Tichiriş. Din căsătoria noastră au rezultat următorii copii: Cornelia, născută în Focşani la data de 28 mai 1941, în prezent elevă în clasa a VlI-a la Şcoala medie de 10 ani din comuna Vidra; Mihail, născut în comuna Tichiriş la data de 23 martie 1943, decedat la 19 martie 1944; Olga, născută în comuna Tichiriş la 1 iunie 1945, în prezent elevă în clasa a IV-a la Şcoala elementară de 4 ani din satul Scafari, comuna Vidra.
La Umbrăreşti n-am funcţionat decât 10 zile. Evenimentele internaţionale din toamna anului 1939 impuneau statului român măsuri grabnice, în vederea apărării teritoriului patriei. Se fac concentrări masive. Pe data de 11 septembrie mă prezint şi eu la unitate. Regimentul 10 Dorobanţi, din care făceam parte, se deplasează din Focşani şi ocupă o poziţie în jurul localităţii Darabani, jud. Dorohoi. Aici sunt instruite cadrele de rezervă ale regimentului şi se fac lucrări de organizarea terenului. Totul, pentru a preîntâmpina un eventual atac din partea trupelor sovietice.
Ostaşul Costache Caragaţă, chemat la prima concentrare (aprilie 1940)
În aprilie 1940 sunt chemat la Focşani pentru instruirea tinerilor recruţi din contingentul 1940. În luna iulie sunt încadrat la o companie care avea misiunea să execute lucrări anticar în jurul podului de peste Siret, în comuna Cosmeşti - Tecuci.
În septembrie 1940 vine la cârma ţării generalul Antonescu, dimpreună cu Mişcarea Legionară. În luna decembrie sunt numit subinspector şcolar de control în plasa Vidra. Am funcţionat în această calitate până la 1 februarie 1941. În acest timp se produce rebeliunea din 21-23 ianuarie. Ea sapă între generalul Antonescu şi Mişcarea Legionară o prăpastie peste care nu se va mai putea trece. Din nou, ca şi pe timpul lui Armand Călinescu şi a celorlalte partide, mii de legionari sunt aruncaţi în închisori. De data aceasta eu n-am mai fost arestat, fiindcă n-am luat parte la rebeliune. Mă găseam în acel timp, împreună cu inspectorul şcolar judeţean Viorel Ciocârlan, în comunele din plasa Vidra, făcând inspecţii speciale învăţătorilor care trebuiau să meargă la examenele de definitivat şi gradul II.
La 1 februarie 1941 sunt rechemat la catedră. Mă prezint la postul meu din satul Umbrăreşti, unde fusesem transferat disciplinar în toamna anului 1939. În cursul lunii aprilie am susţinut la Galaţi examenul de definitivat, reuşind cu media 8,30.
Împreună cu soţia sa, Elena, înainte de plecarea în a doua concentrare (mai 1941)
Pe data de 4 mai 1941 sunt din nou chemat la concentrare. Se pregătea începutul războiului împotriva Uniunii Sovietice. Mă prezint la Focşani, unde mi se dă comanda unui pluton de rezervişti, proaspăt chemaţi. După o perioadă scurtă de instrucţie, de două luni, la 21 iunie unitatea noastră se îmbarcă şi pleacă pe front. Făceam parte din Batalionul 35 Mitraliere aparţinând corpului vânătorilor de munte.
Prima ciocnire a unităţii noastre cu trupele sovietice a fost în ziua de 3 iulie 1941, pe linia de demarcaţie de la punctul zis „Pârâul Negru". Atacul a început la ora 14, pe un timp ploios şi s-a soldat cu pierderi mari pentru noi. De la Pârâul Negru n-am mai avut lupte cu trupele sovietice decât la trecerea Nistrului, prin punctul Koslovo, în noaptea de 20 iulie. Trupele sovietice n-au opus în acest loc o rezistenţă prea dârză. Lupte deosebit de grele am avut la trecerea Niprului prin punctul Berislav-Kakhovka, în zilele de 10-16 septembrie. Pierderile cele mai mari suferite de Brigada a 2-a Mixtă-Munte, din care făcea parte şi batalionul nostru şi care s­au ridicat la aproximativ trei mii de oameni morţi şi răniţi, au fost în luptele de la Malaja-Belosjorka, dincolo de Nipru şi care au durat mai bine de două săptămâni. La sfârşitul acestor lupte unitatea noastră a trecut pentru câtva timp în refacere, pe malul Mării de Azov, în comuna Obitocino, la vreo 10 km. Nord de oraşul Nogaisk. Acolo am stat trei săptămâni.
La 6 noiembrie Brigada a 2-a Mixtă-Munte primeşte ordin să se întoarcă în ţară. Cu aceasta se încheie pentru mine campania din Uniunea Sovietică la care am luat parte în anul 1941. În toată perioada acestei campanii am avut comanda plutonului 4, din compania a 2-a Mitraliere. Pentru fapte de arme am fost decorat cu Ordinul „Coroana României".
Ajuns în ţară, am reuşit să obţin detaşarea din jud. Covurlui în jud. Putna, la şcoala din satul Bălan, comuna Tichiriş. Aici am funcţionat până în luna noiembrie 1942, când am fost chemat iarăşi la concentrare. De data asta n-am mai fost trimis pe front, ci la un centru de instrucţie din Tecuci, mutat ulterior la Cetatea Albă. În martie 1943 am fost chemat la Focşani pentru instruirea contingentului de recruţi 1944, care a durat până în vară. După un scurt concediu, de câteva săptămâni, am fost trimis la Făgăraş la un alt centru de instrucţie pentru perfecţionarea   şi   cunoaşterea   armamentului   greu infanteristic. Întorcându-mă de-acolo, am fost încadrat la compania 210 armament greu, administrativ, aparţinând de Regimentul 10 Dorobanţi, iar operativ, la dispoziţia Marelui Stat Major. În noiembrie 1943 am fost desconcentrat. M-am prezentat la şcoala Bălan, unde am funcţionat până la 19 martie 1944.
Soţia sa, Elena, aşteptându-şi soţul plecat pe frontul de Vest (septembrie 1944)
În acest timp trupele sovietice trecuseră Prutul. Se fac din nou concentrări masive. Primesc iarăşi ordin de chemare. Pe data de 25 martie 1944 sunt avansat la gradul de locotenent. În cadrul companiei 210 mi se dă funcţia de comandant al bateriei de tragere. În dimineaţa de 9 aprilie compania noastră porneşte în marş spre front în direcţia Paşcani. Ajungem pe ziua de 16 aprilie. Ocupăm o poziţie de apărare în satul Cosmeşti, la 10 km. Sud de Paşcani. Aici se fac amplasamentele pentru branduri şi adăposturile pentru muniţie şi oameni. În faţa noastră, la 2 km se aflau cele două linii de cazemate ocupate de infanteriştii noştri. Poziţiile sovietice se găseau la 2-3 km în faţa linilor noastre. În afară de obişnuitele dueluri de artilerie, acţiuni mai deosebite nu s-au înregistrat în acest sector în tot cursul verii. În a doua jumătate a lunii iulie compania noastră primeşte ordinul să se deplaseze în sectorul din stânga, la 25 km. Vest de Cosmeşti. Ne oprim în satul Soci. Intrăm sub comanda directă a Regimentului 4 Artilerie Grea. Poziţia pe care trebuie s-o organizăm se află în pădurea de la 3 km. Nord de satul Soci. Aici ne prind evenimentele din 23 August 1944.
Pe front, la Cosmeşti-Paşcani, cu camarazii de luptă (iulie 1944)
În după-amiaza zilei de 19 august, trupele sovietice, susţinute de unităţi masive de artilerie, declanşează atacul împotriva poziţiilor noastre. După patru zile de lupte crâncene liniile noastre sunt peste tot străpunse. Primim ordinul de ruperea luptei şi repliere pe noi poziţii. Dar aceste replieri nu au mai fost posibile, deoarece retragerea s-a transformat în scurt timp într-o renunţare dezorganizată şi până la urmă dezastruoasă. Astfel se încheie pentru mine şi a doua campanie din Moldova, care pe parcursul ei s-a arătat a fi liniştită, dar care, la sfârşit, numai în răstimp de câteva zile a devenit atât de bogată în evenimente.
Întors acasă, la un interval de numai două săptămâni primesc ordin să mă prezint la unitate. În Focşani se organiza partea sedentară a regimentului nostru. Oamenii împrăştiaţi prin toate colţurile ţării de furtuna evenimentelor începeau să se-adune din nou.
La 29 octombrie 1944 sunt chemat, printr-un ordin urgent, la Comandamentul Diviziei a VI-a care se afla la Potcoava-Olt. Primesc acolo un detaşament de 62 de oameni cu care trebuia să mă prezint pe front. În ziua de 16 noiembrie 1944 am debarcat la Câmpia Turzii. Frontul era în Ungaria, aproape de graniţa Cehoslovaciei. De la Câmpia Turzii nu se mai putea merge cu trenul, fiindcă toate podurile fuseseră aruncate în aer de către inamic în retragere. Eram nevoiţi să facem un marş lung, de 500­600 km., numai pe jos.
Plecaţi la 9 noiembrie din Câmpia Turzii, am ajuns pe front la 29 noiembrie 1944, în sectorul Regimentului 10 Dorobanţi. La sosirea noastră acolo regimentul ocupase satul Megyozu. S-au dat lupte grele şi unitatea noastră a avut pierderi în morţi şi răniţi. Se simţea mare nevoie de oameni pentru înlocuirea golurilor. Ostaşii din detaşamentul cu care am venit au fost repartizaţi imediat pe companii. Eu am trecut la comanda companiei 1, deoarece fostul comandant, cpt. Liţă, se îmbolnăvise. Linia frontului se afla la circa 1 km. Nord de sat. Pe înserat, condus de agentul de legătură am intrat pe linia frontului, în dispozitivul de apărare, preluând comanda companiei. Comandantul Batalionului 1 era cpt. Botescu. Comandantul Regimentului 10 Dorobanţi era col. Totu Elefterie.
Au urmat zile grele. Atacurile se ţineau lanţ, schimbările de pe o poziţie pe alta se făceau zi şi noapte, iar odihna noastră se reducea la câteva zeci de minute într-o groapă plină de noroi sau de zăpadă.
Războiul de mişcare în timpul iernii este deosebit de greu. La o săptămână de la sosirea noastră pe front, intrând pe teritoriul Cehoslovaciei compania 1 a atras atenţia comandamentului Diviziei, prin ocuparea a două sate alăturate: Hym şi Pereny. În urma acestei acţiuni regimentul este citat prin ordin de zi pe Divizie şi Corp de armată. Gradaţii şi ostaşii companiei 1, care s-au distins în luptă, au fost decoraţi cu „Virtutea Militară", iar comandantul ei, cu Ordinul „Steaua României".
Urmează de-aici înainte lupta în munţi, o noutate pentru ostaşii noştri deprinşi să ducă lupta mai mult în teren deschis. Misiuni dificile şi deosebit de grele îi sunt încredinţate companiei 1. Ea rămâne, până la căderea mea în prizonierat, pivotul de rezistenţă, unitatea de efort a Regimentului 10 Dorobanţi.
Dar cea mai importantă şi mai îndrăzneaţă acţiune a ei a fost ocuparea cotei 1302 din Munţii Tatra (Episod evocat şi în lucrarea memorialistică „ Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei") şi salvarea din încercuire a unui detaşament de partizani al cărui comandant era căpitanul rus Galicenco. În ziua de 18 februarie 1945, pe când mă îndreptam cu compania pentru a ocupa locul în dispozitivul de atac, m-am întâlnit cu comandantul Diviziei, generalul Marinescu Gh., însoţit de câţiva ofiţeri de stat major. Veneau dintr-o recunoaştere. Generalul m-a oprit şi mi-a spus: -   „M-aştept astăzi la foarte mult de la dumneata!... "

N-am înţeles în acel moment despre ce era vorba. Comandantul regimentului mi-a explicat apoi că se referea la smulgerea din mâinile inamicului a cotei 1302, punctul dominant al întregului sector. Dar cucerirea cotei nu s-a putut face în ziua aceea. Până seara de-abia am reuşit să ne ocupăm locul în dispozitiv. Luna lumina ca ziua. Era ger şi zăpada scârţâia sub picioarele noastre. Poziţia care ne-a fost indicată s-o ocupăm era dificilă şi prezenta un mare dezavantaj atât pentru apărare, cât şi pentru atac: se afla pe coama unui munte, perpendiculară pe linia frontului. Nici n-am apucat să ne instalăm că am şi primit focuri din dreapta şi din stânga. Nu puteam să rămânem pe această poziţie. Trebuia ori să ne retragem, ori să găsim o altă soluţie. În faţa noastră şi puţin spre dreapta se deschidea o vale fără pădure. Dincolo de ea se înălţa cota 1151. Pe versantul de Est al acestei cote terenul prezenta bune condiţii de apărare. Am trimis pe direcţia respectivă o patrulă de cercetare. Patrula s-a întors, raportându-mi că n-a întâlnit inamic. Din proprie iniţiativă şi în cea mai desăvârşită ordine, mi-am luat compania, traversând valea şi urcând pe versantul cotei 1151. Nu mai aveam decât 40-50 de metri, până să atingem punctul trigonometric al ei, când deodată suntem primiţi de un foc viu al câtorva arme automate. Aflându-ne într-un unghi mort nu am avut nicio pierdere. Au deschis şi ai noştri focul. Treptat, treptat am împins tot mai sus. Inamicul nu mai acţiona. Ne-am dat seama că erau elemente înaintate care s-au retras după câteva schimburi de focuri. La ora 11 noaptea am raportat batalionului ocuparea cotei 1151 de către compania 1. Comandantul de batalion s-a arătat supărat la început că am acţionat fără ordin. Explicându-i însă că această înălţime vitală pentru cucerirea cotei 1302 nu s-ar fi putut ocupa în niciun caz în timpul zilei, iar dacă s-ar fi încercat am fi avut pierderi mari, comandantul s-a domolit. Poziţia se preta bine unei apărări. Ne-am instalat pe ea făcând chiar în noaptea aceea adăposturile şi amplasamentele pentru armele automate. Dimineaţa mi-am dat mai bine seama cât de importantă şi cât de necesară mai ales a fost acţiunea noastră din cursul nopţii. Priveliştea era splendidă. În spatele nostru se deschidea valea prin care trecuserăm, iar în faţă se ridica, întocmai ca o căciulă ţuguiată, cota 1302 acoperită de jur împrejur cu păduri, atât de râvnită de comandamentul român şi sovietic din acel sector. Atacul şi ocuparea acelei înălţimi dominante nu se puteau face decât de pe cota 1151. Vedeam acum limpede că lupta în munţi se dă numai pentru câştigarea înălţimilor, după cum lupta la şes se dă pentru câştigarea localităţilor. Un singur cusur prezenta poziţia noastră: nu aveam legătura cu ai noştri, nici la dreapta, nici la stânga. Ne simţeam izolaţi, ceea ce ne făcea să fim foarte atenţi pentru a nu fi surprinşi de inamic. Un atac era posibil din orice direcţie. De altfel, lupta în munţi prezintă şi această particularitate: linia frontului nu-i întotdeauna continuă. Ea are uneori întreruperi, goluri, datorită formei variate a terenului. Cu regimentul stabilisem legătura încă de dimineaţă, primind hrană caldă şi alte raţii speciale de alimente pentru toţi ostaşii şi ofiţerii, ca recompensă pentru reuşita acţiunii noastre din timpul nopţii. Moralul era bun. Astfel se prezentau lucrurile, când, pe la ora 9,30-10, ne pomenim atacaţi violent. Atacul venea dinspre cota 1302. Ostaşii noştri, bine apăraţi în adăposturile lor, nu dau voie inamicului să se apropie. Focul armelor automate se revarsă pe deasupra capetelor noastre ca un torent ce pare că nu se mai sfârşeşte. Pădurea clocoteşte şi duce până departe de tot ecoul ţăcănitului de mitraliere. Avem norocul că nu ne bate şi artileria. Comandantul regimentului, col. Totu, îngrijorat de violenţa focurilor, mă întreabă mereu la telefon:
-  Care-i situaţia, cum staţi?
-  Inamicul atacă puternic, dar nu ne poate scoate din poziţie, chiar de-ar avea tăria uni batalion.
După o oră şi jumătate totul se linişti. Soarele strălucea şi răspândea o căldură binefăcătoare, dar nu reuşea încă să topească zăpada care atingea la acele înălţimi aproape doi metri. În aer a continuat să persiste în tot cursul zilei mirosul prafului de puşcă. Bilanţul luptei: atacul inamicului nu reuşise; cu moralul şi mai ridicat, noi stăpâneam ferm poziţia cucerită.
Acţiunile de pe 1151 au uşurat în mod simţitor operaţiunile de ocupare a cotei 1302. De asemenea, dârza rezistenţă a detaşamentului cpt. Galicenco l-a obligat pe inamic să cedeze şi să ne lase calea deschisă spre 1302.
În dimineaţa zilei de 20 februarie 1945, pe la ora 9­9,30 am părăsit înălţimea 1151, urcând cu întreaga companie pe 1302. Atingând punctul trigonometric, am luat în grabă toate măsurile de pază, instalând pe poziţie de jur împrejur cele 4 mitraliere şi 12 puşti-mitraliere, apoi am raportat regimentului ocuparea cotei de către compania 1. Niciodată până atunci comandantul regimentului n-a pus la îndoială sinceritatea rapoartelor mele. Acum însă nu mai credea. A trimis în grabă la faţa locului pe ofiţerul cu informaţiile, locotenentul Tulai, care, ajungând la noi, a raportat la telefon: -   Domnule colonel, vorbesc de pe cota 1302!...
Ajunsă la Regiment, vestea a fost transmisă numaidecât la Divizie, apoi la Comandamentul sovietic. Comandantul regimentului era în culmea fericirii. În timp ce unităţile vecine n-au putut face un pas măcar, Regimentul 10 Dorobanţi înregistra în fiecare zi noi victorii. Au urmat felicitări, laude, decorări. Eu am fost propus la decorarea cu Ordinul „Mihai Viteazul". În raportul regimentului, în legătură cu această propunere, se scria printre altele: „N-a existat nicio acţiune mai importantă a regimentului la care locotenentul în rezervă Caragaţă Costache să nu fi luat parte. El este sufletul batalionului întâi şi mândria Regimentului 10 Dorobanţi. De-ar fi fost ofiţer de carieră, ar fi ajuns fără îndoială în fruntea marilor comandamente".
Dar ocuparea acestei importante înălţimi presupunea numaidecât organizarea apărării ei. În acest scop, primul lucru care se cuvenea făcut era stabilirea contactului cu inamicul. Trebuia să ştim la ce distanţă se găseşte de noi şi mai ales în ce situaţie se află. La Vest de 1302 urmau la câte 500-600 m. una de alta încă două cote: 1240 şi 1226.
Primesc ordin să trimit pe acea direcţie o patrulă de recunoaştere. Întorcându-se după vreo două ore, patrula a adus un prizonier ungur cu gradul de sergent. El mi-a spus că făcea parte dintr-un detaşament de partizani care se afla într-o situaţie foarte grea. Detaşamentul era comandat de căpitanul rus Galicenco. Erau încercuiţi de unităţi maghiare şi germane. De câteva zile nu mai aveau hrană, iar muniţia le era pe sfârşite. Mă ruga insistent să luăm cât mai repede măsuri pentru stabilirea legăturilor noastre cu detaşamentul respectiv.
Raportând regimentului situaţia, am primit ordin să trimit o altă patrulă întărită, comandată de un subofiţer, care să meargă dimpreună cu sergentul ungur acolo unde erau partizanii. La plecare i-am spus subofiţerului să fie foarte atent, ca nu cumva să fie atras în vreo cursă. Pe ungur l-am prevenit că, la cea dintâi încercare de a fugi sau de a induce în eroare patrula, va fi împuşcat. Potrivit indicaţiilor date de prizonier, patrula trebuia să se întoarcă în cel mai rău caz după patru ore de la plecare. Misiunea ei era de a lua legătura cu căpitanul Galicenco şi a-l ruga, dacă era posibil, să se deplaseze pe poziţia noastră.
E ora 18. Telefonul zbârnâie. Regimentul mă întreabă dacă patrula s-a întors. Răspund că suntem în aşteptare. Minutele trec greu de tot. Se face ora 19,... 20, 21, ... nimic! Telefonul mă terorizează. Comandantul regimentului devenise nervos. Pierduse nădejdea că patrula se va mai întoarce. De altfel nici eu nu mai nutream vreo speranţă. Îmi părea rău că dădusem subofiţerul cel mai bun şi oamenii cei mai buni. Cu siguranţă că ungurul i-a atras într-o cursă.
Către ora 22, după opt ore de aşteptare, auzim pe direcţia pe care plecase patrula strigătul santinelei: stai!... În câteva minute, împrejurul nostru, lângă telefon şi lângă focul slab care pâlpâia într-o scorbură se-adună vreo 12 partizani, femei şi bărbaţi în uniforme militare, cu pistoalele automate atârnate de gât. Comandantul patrulei, subofiţerul Stoica, nu ştia ce să ne spună mai întâi. Căpătase nişte cadouri de la câteva partizane şi obiectele acestea îl făceau nespus de fericit. Comunic regimentului sosirea patrulei. Ni se dă imediat legătura
cu Divizia a 6-a. Maiorul Perian, ofiţerul sovietic de legătură de la Divizia a 6-a, stă de vorbă cu căpitanul Galicenco. Acesta îi arată împrejurările care au favorizat luarea contactului cu noi şi-i raportează situaţia grea în care se afla detaşamentul. Maiorul Perian îi spune să mai reziste măcar vreo 4-5 zile.
Dar, în dimineaţa de 24 februarie, sub presiunea atacurilor inamice, detaşamentul s-a retras. Toţi partizanii s-au scurs prin sectorul companiei 1, arătându-şi faţă de ostaşii noştri recunoştinţa că au putut face legătura cu noi, salvându-se astfel de la o pieire sigură. Pentru regimentul nostru, legătura făcută cu detaşamentul de partizani a fost cea mai importantă acţiune din câte săvârşise până atunci.
Împrejurul cotei 1302 ocupaseră acum poziţii ambele batalioane ale Regimentului 10 Dorobanţi. Compania 1 a rămas pe poziţia iniţială. În faţa companiei 1, la circa 200 m. se afla compania a 2-a, comandată de sublocotenentul Chioveanu. Batalionul 2, comandat de căpitanul Ştefănescu ocupa versantul de Nord al cotei.
În după amiaza zilei de 25 februarie, inamicul, care forţase poziţia detaşamentului căpitanului Galicenco, atacă puternic liniile noastre. Atacul însă nu reuşeşte. Se iau apoi toate măsurile pentru a zădărnici şi alte încercări ce eventual le-ar mai face.
Noaptea de 25-26 februarie 1945 a trecut liniştită. Se părea că inamicul nu va mai încerca un alt atac. În dimineaţa de 26 februarie se porneşte un vifor năprasnic. Zăpada viscolită, dimpreună cu ceaţa care se lăsase şi ea, făcea ca vizibilitatea să fie extrem de redusă. Nu se putea zări nici la zece metri. Urletul furtunii şi geamătul copacilor aduceau parcă presimţiri de moarte. Pe o astfel de vreme inamicul a atacat din nou poziţiile noastre. Compania a 2-a este dată peste cap. Ostaşii ei vin val-vârtej peste noi, împrăştiind panica. Nu-i mai poate opri nimeni. Fug soldaţii, fug şi ofiţerii, lăsând armamentul şi echipamentul pe poziţie. Compania 1 rămâne pe loc. Rezistă. Inamicul este însă foarte aproape. Se aud şi comenzile în limba germană. Situaţia este extrem de critică. Ostaşii care nu mă văd şi nu-i pot vedea fug şi ei. Legăturile telefonice sunt rupte. Grupul nostru de rezistenţă, care mai număra doar 14-15 oameni, soldaţi şi gradaţi ce se mai aflau în jurul meu, cad prizonieri. Cota 1302 se umple în câteva minute cu soldaţi inamici care coboară în grabă după fugari. Lupta n-a durat mai mult de o jumătate de oră. În acest timp un regiment întreg fusese dat peste cap de un inamic care avea doar tăria a două companii.
Primul lot de prizonieri în ziua aceea l-au format cei 15 oameni din compania 1. Până seara ne-au ajuns din urmă încă nouăzeci de soldaţi şi şapte ofiţeri, printre care se afla şi comandantul Batalionului 1, căpitanul Botescu. Ziua de 26 februarie 1945 a fost cea mai nenorocită zi din viaţa regimentului nostru.
Cu căderea mea în prizonierat se încheie şi a treia campanie de luptă, campania din Vest, la care am luat parte începând cu luna noiembrie 1944 şi sfârşind cu ziua de grea încercare a Regimentului 10 Dorobanţi. Spre deosebire de celelalte două campanii, ultima a fost neînchipuit de grea.
Ca prizonier am fost transportat din lagăr în lagăr, pe măsură ce frontul se deplasa către interiorul Germaniei. În Cehoslovacia am trecut prin şapte lagăre (mi-amintesc doar de Mezdi-Bros şi Banska-Bistricza), iar în Germania prin trei: Zwickau, Oschatz şi Mulberg. Ultimul era un lagăr central, cu zeci de mii de prizonieri din toate naţionalităţile. Avea denumirea de „Stalag 4 B" şi se găsea la aproximativ 60-70 km. Est de Berlin. Am avut şi tăbliţa cu numărul de prizonier, dar cu prilejul percheziţiilor de mai târziu la domiciliu mi-a fost confiscată, împreună cu foarte multe alte documente importante.
În drum spre oraşul Zwickau am văzut marile centre Dresda şi Leipzig. Dar ele nu mai erau decât mormane de ruine. Dresda mai ales nu mai avea nicio casă în stare de a putea fi locuită. Două mii de avioane engleze făcuseră această ispravă în două ore. O sută optzeci de mii de suflete pieriseră acolo, cu ocazia acelui bombardament. Populaţia, în toate părţile, era îngrozită.
Sirenele nu mai încetau alarmele, nici zi, nici noapte. Avioanele de bombardament anglo-americane nu acţionau niciodată în număr mai mic de cinci sute. Ele erau pe deplin stăpâne pe cerul Germaniei.
În ziua de 23 aprilie 1945, ora 9 dimineaţa, porţile grele ale lagărului de la Mulberg au fost deschise de primii motociclişti sovietici care au ajuns la noi. Lupte nu s-au dat în preajma lagărului, deoarece trupele germane se retrăseseră în timpul nopţii, lăsând lagărul intact. Zecile de mii de prizonieri se revărsau acum către libertate, către viaţă.
După două săptămâni de drum, timp în care am parcurs peste 500 km. pe jos, am fost opriţi în oraşul Bunzlau unde am trecut în subzistenţa armatei sovietice. Aici, timp de trei luni ne-am bucurat de cea mai deplină libertate. Atât hrana, cât şi cazarea le-am avut în condiţii optime.
În ziua de 31 iulie 1945 am primit din partea comandamentului sovietic din Bunzlau hrană rece pentru zece zile, precum şi formele de repatriere, părăsind Germania. Aveam sub comandă un grup de o sută douăzeci de oameni pe care trebuia să-i prezint la Arad Comandamentului Etapelor pentru a le face formele de lăsare la vatră.
În ziua de 10 august, prin punctul de frontieră Curtici am intrat în ţară. La Cercul Teritorial Focşani mi-am clarificat situaţia militară, cerând să fiu scos din poziţia de dispărut şi reintrodus în cadrele de rezervă ale armatei.
În cursul lunii septembrie m-am dus la Bucureşti, pentru  a   cere   Ministerului  Învăţământului  să  fiu transferat din judeţul Covurlui în judeţul Putna, unde aveam familia. Am obţinut transferarea la Şcoala elementară cu un singur post din satul Scafari, comuna Vidra, judeţul Putna, unde am funcţionat până la data de 18 iulie 1952, când s-a produs o întrerupere de doi ani.
Înfiinţându-se gimnaziul unic din Vidra, am primit şi acolo ore suplimentare, predând obiectele: muzica şi ştiinţele naturii, în primul an, apoi muzica şi matematica, în al doilea an. În al treilea an am predat muzica, desenul şi fizica.
În cadrul activităţilor extraşcolare, ne-am deplasat cu elevii în comunele din plasa Vidra, dând serbări cu conţinut ales.
În 1948, desfiinţându-se gimnaziile unice, am rămas să funcţionez numai la şcoala din Scafari. În 1949 am organizat corul căminului cultural din Vidra, cu care în cursul lunii iulie am câştigat întrecerea pe judeţ, la Focşani. Activitatea mea la căminul cultural din Vidra s-a desfăşurat şi în anii următori, fără nicio întrerupere, până în noaptea de 18 iulie 1952.
Întrucât concursurile echipelor artistice se ţineau în fiecare an numai vara, în perioada 1945-1952 eu n-am putut beneficia niciodată de concediu de odihnă. Repetiţiile corale se făceau cu regularitate de două - trei ori pe săptămână, în tot cursul verii.
În noaptea de 18 iulie 1952 mă găseam la căminul cultural, împreună cu soţia. După patru ore de muncă încordată, ieşind din sala de repetiţie pentru a mă îndrepta spre casă am fost oprit şi condus la postul de miliţie din comună, unde mi s-a făcut cunoscut că sunt arestat. A doua zi am fost transportat din localitate, despărţindu-mă de ai mei pentru o perioadă de aproape doi ani.
Arestarea mea s-a produs, fără nicio judecată, în urma unei „decizii speciale" a Ministerului de Interne. Nu adusesem nici un prejudiciu statului român. Făcusem politică legionară când aveam doar 20 de ani.
La arestare mi-a fost confiscat şi dosarul cu toate actele personale, printre care se afla diploma de învăţător în original. Am intervenit în dese rânduri pentru a mi se restitui dosarul, care conţinea circa 100 file, dar n-am primit până în prezent nici un răspuns.
Ca „internat politic" am trecut prin mai multe închisori, lagăre şi colonii de muncă. Le voi arăta pe toate, în ordinea datelor: la 19 iulie 1952 am fost depus la penitenciarul din Focşani, având regim celular. De aici, pe data de 26 iulie am fost transportat la Bârlad, la securitate, unde am fost ţinut o zi. Pe data de 27 iulie am fost depus în lagărul de la Ghencea - Bucureşti. La 13 august am fost dus la Canal. Prima colonie de muncă în care am intrat a fost Galeş. Aici am lucrat numai la descărcări de pământ, timp de nouăzeci de zile, pe şantierul „A.C. Descărcare. Cordonul 3".
La 16 noiembrie 1952 am fost dus în colonia de muncă Peninsula, din comuna Valea Neagră, raionul Medgidia, regiunea Constanţa. Aici am lucrat numai în piatră, timp de trei sute de zile fără nicio întrerupere.
Am trecut, pe rând, prin toate şantierele: „Grădina" (45 de zile), „Concasoare mari" (40 de zile), „Concasoare mici" (30 de zile), „Mustaţa" (30 de zile), „Postul 3" (20 de zile), „Staţia Siutghiol" (25 de zile), „Transbordări 1" (35 de zile), „C.F." (20 de zile), Transbordări 2" (25 de zile) şi „Diguri şi Dragaje" (30 de zile).
La 31 august 1953 am fost scos din colonia de muncă „Peninsula" şi transportat la Borzeşti, raionul Tg. Ocna, regiunea Bacău. La Borzeşti am lucrat 150 de zile, fără nicio întrerupere, numai la săpături de pământ. Se construia un canal pe o lungime de 7 km., pe care avea să fie îndreptată apa din râul Trotuş spre uzina electrică, aflată în curs de construcţie. Şantierul nostru se numea „Punctul 6 Aducţiuni".
La 1 februarie 1954 am fost scos din regimul de muncă, dându-ni-se, la toţi legionarii, regim de penitenciar. În ziua de 16 martie am fost mutat din lagărul de la Borzeşti, în lagărul Oneşti din acelaşi raion. Aici funcţiona o comisie de triere.
În ziua de 26 aprilie 1954, ora 8 dimineaţa, cu biletul de liberare Nr. 8874 al Formaţiunii 0665 Oneşti am fost eliberat din lagăr.
Trecuseră numai doi ani şi parcă veneam acum din altă lume. În staţie, încercând să intru în vorbă cu un civil avui parcă în primele clipe o strângere de inimă. Uitasem că sunt liber. Era primul civil cu care vorbeam, după doi ani de detenţie. Restricţia de a nu vorbi cu civilii persista încă în mintea mea.
Ce scumpă-i libertatea! Omul n-ar trebui să-şi dorească decât două lucruri: să fie sănătos şi să se bucure de sănătate în libertate.
La 1 septembrie 1954, Secţia de Învăţământ a raionului Vrancea, în urma unui memoriu pe care l-am înaintat,   a   avut  bunăvoinţa   să   mă   încadreze  în învăţământ, tot în postul pe care l-am avut şi mai înainte
În momentul de faţă funcţionez la Şcoala elementară, cu un singur post, din satul Scafari, raionul Vrancea.
1 mai 1955
Costache Caragaţă